Bucurestiul intre protestul Civismului si revolta Consumismului

O PRIMA EXPLICATIE A VIOLENTELOR de DUMINICA

Scurta analiza pe baza metodei observatiei directe a evenimentelor din Piata Universitatii

de Razvan Papasima

Doua grupuri distincte din punct de vedere ideologic, motivational dar si structural au protestat duminica in Piata Universitatii.

Primul – neorganizat, fara ierarhii, lideri, format din persoane provenind din toate medii sociale, femei si barbati, intelectuali si muncitori, care prin scandari, lozinci, pancarte si prin simplul act de prezenta doreau sa traga un semnal clar catre intreaga clasa politica: NE-AM SATURAT!

Al doilea – organizat, cu o ierarhie bine stabilita mai ales la nivelul supgrupurilor, format din protestatari tineri, mult mai vocali si agresivi decat restul.  In randurile acestui din urma grup am identificat comportamente, stil vestimentar, arsenal specific (torte, petarde) identice cu ale membrilor galeriilor de fotbal.  I-am identificat pe acestia ca fiind huligani ai echipelor de fotbal, anarhisti, ultranationalisti si indivizi oportunisti care au ales tabara acestora in speranta ca ar putea profita intr-un fel sau altul de viitoarele dezordini.

In opinia mea, aceasta separare structurala a protestatarilor este o consecinta a conflictului dintre simbolurile si valorile la care se raporteaza fiecare din cele doua grupuri.

Grupul non-violent, il voi numi in continuare static, pentru ca acestia au ales Piata Universitatii ca loc de protest in ultimele doua zile si nu s-au aratat dispusi sa paraseasca acea zona, iar cel de-al doilea grup il voi numi dinamic, fiindca intentia acestora a fost aceea de a-si folosi mobilitatea pentru a crea conflicte si pentru a misca masa de oameni dupa propriile lor obiective si interese.

Pentru grupul  Static – am putut identifica din lozincile scandate, atitudine si mod de manifestare, faptul ca Libertatea si Democratia reprezinta doua valori de referinta. De asemenea, simbolul Pietei Universitatii ca reper al sacrificiului suprem pentru aceste valori a contat foarte mult in modul de comportament adoptat de grup, acesta fiind si motivul pentru care a ramas pe pozitii in pofida violentelor.

Pentru grupul Dinamic – am putut identifica din lozincile scandate, atitudine si mod de manifestare, faptul ca Libertatea totala si Lipsa normelor reprezinta valorile de referinta. De asemenea, pentru grupul dinamic, format in proportie de 90 % din tineri pana in 30 de ani, Piata Universitatii nu este un simbol la care sa se raporteze, ci mai degraba zona de shopping din Piata Unirii sau zona de distractii din Centrul Istoric.

In timp ce grupul Static a actionat in Piata folosind mijloace nonviolente, grupul Dinamic a inceput actiunea in Piata si a continuat-o de-a lungul mai multor kilometri.

Ambele grupuri  si cel Static si cel Dinamic au fost tinta unor incercari de cooptare, venite din partea unor reprezentanti ai unor formatiuni politice cu scopul de a-si spori capitalul social sau de a-l diminua pe cel al adversarilor. Tinaind cont ca suntem intr-un an electoral este inevitabila si o lupta pentru putere.  In functie de normele si  valorile la care se raporteaza cele doua grupuri consider ca este posibil ca o parte sau alta sa fi admis anumite influente si creditez cu cele mai multe sanse de a fi corupt grupul Dinamic.

VA URMA

 

Filed under: politică, sociologie, Bucharest riots, civism, consumism, hooligans, Libertatea, Revolte

Bătrânul „distributism“ primeşte un suflu nou

de David Gibson

New York – Poate un teolog anglican din Marea Britanie să reînvie o teorie catolică a dreptăţii sociale şi să ofere o soluţie de rezolvare a problemelor economice ale Americii şi ale polarizării politice? Filozoful şi gânditorul politic Phillip Blond crede că da, şi face tot ce-i stă în putinţă ca să o promoveze.
Blond, consilier al primului ministru britanic David Cameron, tocmai a încheiat un turneu de două săptămâni prin SUA pentru a face cunoscută versiunea reînnoită a „distributismului“, o teorie care susţine că atât capitalismul cât şi statul au scăpat de sub control.
În acest sens, urmând argumentaţia lui Blond, atât mişcarea Occupy Wall Street cât şi Tea Party au dreptate.
„Ceea ce creăm în societatea noastră este un nou model de sclavie“ a declarat Blond vineri, 14 octombrie, într-o conferinţă la New York University. „Retorica pieţelor libere nu a produs pieţe libere; a produs pieţe închise“, şi „capitalul social“ al naţiunii este în declin, lăsând în urmă indivizi izolaţi şi familii destrămate care depind de ajutorul statului.
Folosind grafice, Blond a demonstrat statistic prăbuşirea normelor sociale şi a familiei – şi creşterea corespunzătoare a rolului instituţiilor statului în remedierea acestor rele – precum şi dominaţia corporaţiilor şi a bogaţilor în actuala economie.
Această situaţie este rezultatul unei „oscilaţii între colectivismul extrem şi individualismul extrem“ susţine Blond. Ambele sunt manifestări ale aceluiaşi impuls: concentrarea puterii, în primul rând în mâna statului şi apoi în cea a pieţei. Ambele „ortodoxii“, stângiste şi conservatoare, au avut acelaşi deznodământ: distrugerea societăţii.
Sau, cum a spus-o mai pe şleau Blond, libertarianismul, atât la stânga cât şi la dreapta „a produs o economie în care fiecare a considerat că poate să calce pe cadavrul aproapelui său pentru a se îmbogăţi“.
„Occupy Wall Street şi Tea Party exprimă în mod diferit acelaşi fenomen“ a spus Blond. Ambele se opun cu furie concentrării puterii şi ambele se află pe teren alunecos atunci când cer mântuirea fie de la dumnezeii pieţei, fie de la cei guvernamentali.
Distributismul, susţine Blond, cere ca soluţiile să fie concepute la dimensiuni umane şi mai mult în plan local (cuvinte dulci, pe placul conservatorilor clasici), lăsând pe seama guvernului central construirea infrastructurii şi garantarea lucrurilor de bază, educaţia şi sănatatea (idei care ar încălzi orice inimă rănită).
Nu-i de mirare că Blond a adoptat pseudonimul „Conservatorul roşu“ (Red Tory) sau ceea ce americanii numesc „dreapta roşie“ sau poate „Tea Party Socialism“.
Ideea provine din Anglia anilor ’20, în care scriitorii catolici, profund credincioşi, G.K. Chesterton şi Hillaire Belloc au pus bazele Ligii Distributiste Catolice pentru a promova teorii inspirate de celebra enciclică din 1891 privitoare la justiţia socială a papei Leon XIII. Această enciclică lua în discuţie noile probleme cauzate de epoca industrială.
Constatarea îngrijorătoare că atât capitalismul cât şi comunismul erau uriaşe forţe dezumanizante a câştigat ceva teren în timpul Marii Crize. Adepţii ei erau totuşi consideraţi nişte „ciudaţi“ sau chiar de-a dreptul „săriţi“ şi au fost criticaţi pentru faptul că „se duceau cu automobilul la întâlniri unde discutau abolirea maşinilor“.
Chesteron şi Belloc au fost mai convingători ca scriitori decât ca economişti. Pledoaria lor pentru susţinerea micilor magazine mai degrabă decât a supermarketurilor suna frumos, dar nu au avut mare lucru de oferit în termenii unor soluţii reale.
Dezvoltarea explozivă a economiei după cel de-al doilea război mondial, dominată de superputeri şi apoi de pieţele financiare globalizate a făcut ca distributismul să devină, în cel mai bun caz, o notă de subsol iar în cel mai rău caz echivalentul intelectual al locuitorilor Pământului plat – neo-medievalişti cu nostalgia unei economii care funcţiona ca în „Pământul de Mijloc“ din romanul lui J.R.R. Tolkien.
Cu doar câţiva ani în urmă, teoria nu ar fi stârnit mare ecou. Dar acum, distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice din SUA.
Blond a fost salutat de David Brooks, editorialistul conservator de la „New York Times“ şi de către mogulul presei de stânga Arianna Huffington şi s-a întâlnit, în timpul turneului prin SUA, cu politicieni din ambele partide. A fost invitat să vorbească la Catholic University of America din Washington de către Stephen F. Schneck, profesor de ştiinţe politice şi susţinător al lui Obama, şi a fost invitat la o discuţie într-un cerc restrâns de către Philip K. Howard, apostolul politicilor publice ale „bunului comun“ şi fost consilier al lui Al Gore.
Poate găsi distributismul un public care să susţină schimbări radicale din moment ce pleacă urechea la doleanţele ambelor extreme dar nu respectă remediile lor?
Blond este aparent un conservator cu „c“ mic. Teoriile sale sunt inspirate din idealuri religioase, dar vorbeşte în mod deschis de nevoia centrală a unei reînnoiri morale pentru a restaura societatea. Aceasta îl face suspect în ochii multora din partea stângă a spectrului politic. Există însă şi o opoziţie viguroasă, venită de la dreapta, împotriva criticilor pe care Blond le adresează dogmelor pieţei libere, ca să nu mai vorbim de deschiderea sa către rolul cheie pe care guvernul trebuie să-l aibă în multe sectoare.
Blond a spus, de exemplu, că a fost uimit de infrastructura urbană şi de transport „şocant de proastă“ pe care a văzut-o în timpul călătoriei sale cu trenul de la Washington la New York.
Infrastructura culturală şi politică a Americii nu se află într-o stare mai bună, a declarat Blond. Dacă americanii nu ajung la un armistiţiu în războaiele culturale şi nu pun capăt „paraliziei politice endemice“ cauzate de sistemul de „balanţă a puterii“ şi de lipsa de norme comune, atunci este greu să se înregistreze vreun progres.
Americanii, a spus Blond, trebuie să se hotărască ce fel de naţiune vor să fie – iar aceasta impune un răspuns pe termen lung, greu de găsit pe termen scurt, în timpul acestei crize.
Este foarte greu de întrevăzut ce i-ar putea uni pe americani, a declarat Blond pentru „Religion News Service“. „Aveţi nevoie de o nouă cultură, să creaţi un nou «bun comun» care să vă ţină împreună. Problema este că nu aveţi acest lucru întrucât purtaţi războaie culturale. Şi odată ce aveţi războaie culturale aveţi o societate fragmentată… asta înseamnă o societate care nu-şi poate rezolva problemele. Un lucru îngrijorător.“

Nota traducătorului: Spre deosebire de Marea Britanie, unde distributismul a existat doar în teorie, în Estul Europei, şi mai ales în România, distributismul a fost pus în practică de partidele ţărăniste aflate la putere în perioada interbelică. În ţara noastră, distributismul, ca model economic şi social, nu este un produs de import, ci o creaţie unică a gândirii unor mari economişti (Virgil Madgearu) şi a unor mari politicieni precum Iorga şi Mihalache. Apărut în afara influenţei catolice şi reprezentând puterea ţărănimii împroprietărite după primul război mondial, distributismul est-european i-a entuziasmat pe distributiştii englezi. G.K. Chesterton, scrie Allan C. Carlson în „The Third Ways“, nu-şi putea ascunde bucuria. Distributismul, proiectul său economic gândit ca o „a treia cale“, între capitalismul liberal şi comunism, implicând o redistribuire democratică a proprietăţii, înregistra un succes concret în locuri unde nu te-ai fi aşteptat… În întreaga Europă de Est şi în Balcani, observa Chesterton, „într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat… Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie, precum convertirea lui Constantin şi Revoluţia Franceză.“ Încă din 2008, în „A Treia Forţă. România profundă“, noi (Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon) am propus distributisimul ca model de dezvoltare a României care să înlocuiască actuala struţocamilă neocomunistă-neoliberală.

(Articol apărut în „The Washington Post“, 17 octombrie 2011. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Filed under: sociologie, Al Gore, Allan C. Carlson, Blond, capitalism, criza, David Cameron, distributism, G.K. Chesterton, Iorga, J.R.R. Tolkien, Madgearu, Mihalache, neoliberalism, O, Philip Blond, Phillip Blond, socialism, societate, Tea Party, Third Way, Virgil Madgearu

Declinul Cooperaţiei în România

Extras din Atlasul Economiei Sociale  – România 2011

Conceptul de economie socială a intrat relativ recent în deybaterea publică şi academică deşi formele sale constitutive dispun de o istorie mai mult sau mai puţin  îndelungată atât în România cât şi în celelalte ţări din spaţiul european.

Atlasul de Economie Socială din România reprezintă o componentă de cercetare în cadrul proiectului Prometeus „Promovarea economiei sociale în România prin cercetare, educaţie şi formare profesională la standarde europene ”, realizat de către FDSC şi se constituie într-o primă tentativă de a grupa într-un singur document principalele date de natură economică ale organizaţiilor economiei sociale.

Conceptul de Economie Socială

Conceptul de economie socială desemnează multitudinea iniţiativelor colective cu scop social ce se desfăşoară între graniţele sectorului public şi cel privat. Scopul social al activităţii economice nu se referă exclusiv la furnizarea de servicii sociale, aşa cumar putea indica termenul, ci vizează finalitatea socială a unei diversităţi de activităţi ce au drept scop satisfacerea unoe nevoi individuale, de interes mutual sau general.

Activitatea de economie socială diferă de activitatea tradiţioanală de tip capitalist care are drept raţiune ultimă maximizarea rentabilităţii capitalului investit sau al profitului. În cadrul organizaţiilor economiei sociale maximizarea profiturilor, prin practici de minimizare a costurilor sau maximizare a preţului serviciilor, nu constituie un obiectiv primordial.

Elementele definitorii ale economiei sociale derivă din analiza trăsăturilor (mecanisme de operare, principii şi valori) comune organizaţiilor care o compun. Sumarizând aceste trăsături şi principii constitutive putem defini economia socială drept pluralitatea de organizaţii ce au în comun următoaele trei caracteristici:

-         Sunt organizaţii private cu misiune socială explicită, în sensul că urmăresc în mod primordial nu maximizarea veniturilor ci mai degrabă satisfacerea nevoilor membrilor sau unor comunităţi mai largi.

-         Sunt supuse principiului nondistribuţiei totale sau parţiale a profitului între membri sau administratori, iar în cazul în care distribuţia are loc, aceasta nu este proporţională cu aportul la capitalul iniţial, ci cu activităţile sau tranzacţiile din cadrul organizaţiei.

-         Sunt organizaţii cu un pronunţat caracter democratic în ceea ce priveşte conducerea, managementul şi definirea sau redefinirea nevoilor sociale comune.

Principalii actori ai Economiei Sociale

Elementele definitorii ale economiei sociale enumerate mai sus, se regăsesc, mai mult sau mai puţin, în trei forme de organizare specifice fenomenului asociativ şi anume: cooperativele, asociaţiile – fundaţiile şi societăţile mutuale. Acestea constituie principalele componente instituţionale  ale economiei sociale, fiind uneori cunoscute şi sub denumirea de organizaţii sau întreprinderi ale economiei sociale.

Cooperativele

Cooperativele sunt asociaţii de persoane (fizice şi/sau juridice), autonome şi voluntare, conduse în mod democratic şi care urmăresc îndeplinirea unor scopuri comune de nuatură economică, socială şi culturală în domenii foarte diverse precum: agricol, comerţ, meşteşugăresc, locuinţe, utilităţi şi mai recent, servicii sociale etc.

În România, societăţile cooperative sunt înfiinţate şi funcţionează în baza Legii nr. 1din 2005, cele mai cunoscute forme cunoscute publicului larg fiind cooperativele meşteşugăreşti şi de consum. O altă formă cooperatistă, de interes în cadrup prezentului raport, se referă la cooperativele de credit, constituite ca asociaţii autonome de persoane fizice a căror activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori; acestea sunt înfiinţate şi funcţionează în baza Ordonanţei de urgenţă nr. 99 din 2006.

Societăţile mutuale

Întreprinderea sau societatea mutuală este o asociere autonomă de persoane care se unesc voluntar,având drept scop principal satisfacerea nevoilor lor comune  şi nu obţinerea de profit sau furnizaea unui randament al capitalului. Deosebira principală dintre mutualităţi şi coopreative constă în faptul că primele operează cu fonduri proprii, care sunt colective şi indivizibile, neexistând un capital împărţit în părţi distincte între membri.

În Europa, mutualităţile funcţioanează sub două forme specifice, şi anume: mutualităţile de sănătate, care au constituit o formă premergătoare a actualului sistem de asigurări sociale, prin care sunt acoperite riscuri precum boală,  handicap, deces; de regulă, fac obiectul unor reglementări specifice şi asigurările mutuale, care acoperă toate tipurile de risc, fiind reglementate prin legislaţia generală privind asigurările.

Trebuie remarcat că în România aceste tipuri de mutualităţi sunt aproape inexistente, singurele forme apropiate acestora fiind reprezentate de casele de ajutor reciproc care au drept principal scop acordarea de împrumuturi pentru nevoi personale; există două tipuri de case de ajutor reciproc şi anume: casele de ajutor reciproc ale salariaţilor, respectiv casele de ajutor reciproc ale pensionarilor ce îşi propun sprijinirea şi întrajutorarea membrilor prin acordarea de împrumuturi cu dobândă şi activităţi conexe cu caracter social, cultural, turistic şi de alte tipuri.

Asociaţiile şi Fundaţiile

Asociaţiile şi fundaţiile, cunoscute mai ales sub denumirea de organizaţii nonguvernamentale (ong) şi non profit (onp) desfăşoară o paletă foarte largă de activităţi având drept principale funcţii: reprezentarea şi promovarea intereselor membrilor (asociaţii civice, profesionale, Partide Politice, Sindicate etc.) redistribuţia fluxurilor financiare (fundaţiile caritabile-filantropice) şi mai recent furnizarea de servicii şi bunuri prin activităţi economice.

Elementele definitorii ale ong-urilor formulate în cadrul proiectului de cercetare internaţională condus de Johns Hopkins Institute (iniţiat în 1990) sunt acceptate în mod larg de comunitatea ştiinţifică în domeniu; conform acestei definiţii, sectorul non-profit include organizaţii voluntare, formale, private şi care nu distribuie eventualele profituri membrilor, administratorilor sau oricăror altor grupe de „proprietari”.

În România, asociaţiile şi fundaţiile – care sunt înfiinţate şi funcţionează în baza Ordonanţei nr. 26 din 2006 – sunt organizaţii al căror scop principal este nepatrimonial, dar care pot desfăşura şi activităţi economice direct sau prin înfiinţarea de societăţi comerciale. (…)

Atlasul de Economie Socială din România

Atlasul Economiei Sociale din România grupează date generale şi de natură economică şi financiară ale organizaţiilor de economie socială din România şi anume: Asociaţii şi Fundaţii, Casele de Ajutor Reciproc ale Salariaţilor, Casele de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor, Cooperativele Meşteşugăreşti, Cooperativele de Consum şi Cooperativele de Credit.

Datele cuprinse în Atlas se referă la organizaţii „active” ale economiei sociale, înţelegând prin aceasta organizaţiile care au depus bilanţ contabil în anii aferenţi perioadei de cercetare: 2000-2009. Acolo unde a fost posibil, sunt prezentate şi date despre organizaţiile „înregistrate”, cuprinse fie în Registrul ONG din cadrul Ministerului Justiţiei sau în Registrul Comerţului pentru cooperative.

Tabel 1 (prelucrat). Organizaţiile Cooperatiste din România – Indicatori Financiari   

2009	Nr. Org.active	Total imobilizări(lei)	Total venituri(lei)	Total Excedent(lei)	Total Personal Salariat
Case de Ajutor Reciproc	897	1.077.861.865	230.927.692	67.574.847	18.999
Coop Meşteşugăreşti	788	597.105.105	760.469.633	38.138.113	25.553
Coop Consum	894	151.027.781	591.473.959	12.065.928	7.401
Cooperative decredit/ Bănci Cooperatiste	65	81.707.645	132.701.737	3.697.641	1.419
TOTAL	2.644	1.907.702.396	1.715.573.021	121.476.529	53.372

SURSA: INS, 2009

Tabel 2(prelucrat). Distribuţia Organizaţiilor cooperatiste pe domenii de activitate

Secţiuni CAEN	Coduri CAEN	Nr. Organizaţii	%	Tip Organizaţie
A- Agricultură, silvicultură şi pescuit	0111-0322	778	3.0%	Asociaţii, Cooperative
C- Industria prelucrătoare	1011-3320	506	2.0%	Cooperative
F- Construcţii	4110-4399	60	0,2%	Cooperative, Asociaţii
G-Comerţ	4511-4799	1005	3,9%	Cooperative, Asociaţii
I- Hoteluri şi restaurante	5510-5630	38	0,1%	Cooperative, Asociaţii
K- Intermedieri financiare şi asigurări	6411-6630	1113	4,3%	CAR, Cooperative, Asociaţii
L- Tranzacţii imobiliare	6810-6832	142	0,5%	Cooperative, Asociaţii
M- Asociaţii profesionale, ştiinţifice	6910-7500	201	0,8%	Asociaţii, Cooperative
Q-Sănătate	8610-8899	2693	10,4%	Asociaţii, Mutualităţi
S-Alte activităţi şi servicii	9411-9609	4485	17,3%	Asociaţii, Cooperative

Din cifrele prezentate, mişcarea cooperatistă din România este prezentă în cadrul industriei prelucrătoare, comerţ, agricultură sau intermedieri financiare, în vreme ce mutualităţile se regăsesc în domeniul intermedierilor financiare şi sănătăţii.

De menţionat, ca o critică adusă cercetării, faptul că secţiunea „alte activităţi şi servicii” înregistrează cel mai mare procent, 17,3 %, dar acesta nu este prezentat în mod optim pentru a ne face o imagine clară asupra modului în care Cooperativele sunt prezente. Cifra mare din această secţiune lasă impresia unei prezenţe semnificative a Cooperativelor, însă aceasta este o simplă speculaţie neavând la dispoziţie date precise pentru a cuantifica numărul acestora.

 

 

Tabel 16. Evoluţia numărului caselor de ajutor reciproc     

Organizaţii	2000	2005	2007	2008	2009
CAR Salariaţi	247	571	657	656	704
CAR Pensionari	133	170	186	178	193
COOP de Credit/ Bănci Cooperatiste	191	132	93	96	65

 

Tabel 19. Evoluţia numărului de cooperative

Organizaţii	2000	2005	2007	2008	2009
Coop Meşteşugăreşti	800	771	799	819	788
% Rural Coop	0,5%	0,6%	0,9%	0,7%	0,6%
Coop Consum	874	941	927	922	894
% Rural Coop	76,2%	74,7%	74,3%	74,5%	74,4%

 

Tabel 20. Cooperaţia. Distribuţie geografică

Regiunea de dezvoltare	Coop Meşteşugăreşti %	Coop Consum %	Coop Credit %
NORD-EST	26,8%	17,7%	18,5%
SUD-EST	8,8%	11,9%	7,7%
SUD-Muntenia	16,0%	12,5%	12,3%
SUD-VEST Oltenia	11,5%	16,6%	10,8%
VEST	13,5%	17,1%	21,5%
NORD-VEST	8,1%	8,6%	6,2%
CENTRU	9,4%	12,5%	15,4%
BUCUREŞTI	6,0%	3,1%	7,7%

 

-          Cooperaţia din România a înregistrat o involuţie pronunţată mai ales în perioada 1990-2000, după 200, conform INS, numprul cooperativelor, atât cele meşteşugăreşti cât şi cele de consum,  a rămas relativ constant.

-          788 coop meşteşugăreşti şi 894 cooperative de consum au depus bilanţ contabil aferent anului 2009.

-          Cooperaţia meşteşugărească reprezintă o formă organizaţională exclusiv urbană, în vreme ce cooperativele de consum sunt preponderent rurale, 74% din total activând în mediul rural.

-          Ambele forme cooperatiste prezintă o distribuţie relativ uniformă, ponderi mai ridicate regăsindu-se în regiunile cu nivel de dezvoltare mai scăzut (Nord-Est şi Sud-Muntenia) 

de Răzvan Papasima

Filed under: economie, România, sociologie, Bucharest, România

Statele Unite ale Europei între utopia extremelor şi echilibrul pieţelor (II)

De la măreţia unei superputeri, la eficienţa unei ministructuri

 de Răzvan Papasima

Întrebările complicate necesită răspunsuri complicate. Pe unele le-am putea cataloga ca fiind lacunare, evazive, superficiale, cele mai multe însă vor atinge un nivel ridicat al satisfacţiei abia atunci când experienţa va lua locul imaginaţiei. Până atunci, pe post de paliativ, rămân scenariile. Dacă visul Statelor Unite ale Europei a balansat ideologic între stânga şi dreapta, se poate spune că acelaşi lucru s-a întâmplat şi din punct de vedere cantitativ. În timp ce ideologiile extreme şi-au propus ca scop final integrarea totală în superstat, în zonele moderate Statul European a îmbrăcat mai degrabă forma dezintegrării şi a subsidiarităţii extreme. Unul din adepţii acestui mod de organizare statală a fost Leopold Kohr. Duşman declarat al “cultului măreţiei” şi un avocat fervent al organizării în state cât mai mici, Khor nu s-a sfiit să argumenteze sociobiologic dihotomia stat mare-stat mic folosind în critica societală elemente de sorginte neomarxistă pe care şi le-a asumat fără ezitare în explicarea conceptului de “mizerie socială”. “Dacă o societate este prea mare aceasta va da naştere, aşa cum am văzut, mizeriilor sociale precum agresivitatea, crima, tirania, ca rezultat al mărimii sale. De aceea numai un sistem de state mici este capabil să asigure atât în plan intern cât şi extern idealuri precum libertatea democratică şi iluminarea culturală”, spunea gânditorul austriac. Potrivit lui Khor statele mici sunt prin natura lor democraţii interne, iar statele mari prin natura lor antidemocratice, pentru că ritmul lor de viaţă nu mai poate depinde de libertatea şi interacţiunea oamenilor, ci de propria organizare. Ori, potrivit acestuia, organizarea duce în final la uniformizare totalitară şi nu la diversitate democratică.

În “Breakdown of nations” Lepold Khor prezintă o hartă Europei cu 45 de stătuleţe, fiecare ţară fiind fragmentată teritorial în funcţie de specificul populaţiei şi din care nu putea lipsi România, regăsită sub forma Transilvaniei şi Valahiei. Acelaşi model l-a folosit şi Freddy Heineken, nimeni altul decât fondatorul brandului de bere cu acelaşi nume, un eurofil notoriu. În Eurotopia lui Heineken, publicată în 2002, chiar în anul morţii sale, apar zeci de state cu o populaţie între cinci şi zece milioane de locuitori, iar România se regăseşte sub forma a trei state, pe lângă Transilvania şi Valahia făcându-şi apariţia şi Moldova. Teoria din spatele ideii lui Heineken este aceea că un număr mai mare de state mici este mai uşor de guvernat într-un cadru unic European, decât un număr redus de ţări mici aflate în competiţie pentru dominare. Se vehiculează ideea că Leopold Khor, adept al anarhismului la fel ca Proudhon, şi Freddy Heineken, un capitalist autentic în rolul lui Karl Marx, s-au influenţat reciproc în elaborarea teoriilor, ceea ce nu este exclus. Aşadar, putem considera anarhismul ca fiind punctul de origine al teoriei Statelor Unite ale Europei, iar comunismul, nazismul şi capitalismul  doar inginerii sociale pentru care această utopie reprezintă scopul final.   Dincolo de toate aceste modele, probabil, visul unei Europe Unite este adânc ancorat în memoria colectivă, ca o reminiscenţă a unei rădăcini comune ancestrale. Probabil, viitorul ne va oferi răspunsul la întrebările legate de forma unei viitoare structuri, dar cu siguranţă mai este nevoie şi de altceva decât de raţiune pură pentru o astfel de alegere.

Filed under: economie, politici UE, politică, România, federalizare, Freddy Heineken, Leopold Kohr, Moldova, România, Statele Unite ale Europei

Statele Unite ale Europei între utopia extremelor şi echilibrul pieţelor

de Răzvan Papasima

Se discută tot mai des despre soluţiile instituţionale la actuala criză, se proiectează scenarii, se exprimă convingeri şi se descriu ipoteze.  Problemelor noi li se aplică soluţii noi, inovative, menite să dea impulsul necesar reorganizării sociale a Europei. Cel puţin aceasta este lozinca după care se ghidează liderii de azi. În realitate, bulversat de dezechilibrele pieţei şi de ineficienţa politicilor neoliberale, bătrânul continent scormoneşte în istorie după viitorul glorios al celei de-a doua modernităţi, visând cu ochii deschişi la o nouă structură socială, economică şi politică: Statele Unite ale Europei. Inutil a mai discuta istoricul acestei idei care încă din antichitate a preocupat minţile gânditorilor, mă voi opri însă asupra influenţei pe care acest concept l-a avut asupra doctrinelor care au marcat ultimele două sute de ani.

Suferind mici metamorfoze teoretice de-a lungul secolelor, ideea Statului European Unit a percutat ideologic între stânga şi dreapta, îmbinându-se tangenţial la extreme. Astfel, părintele anarhismului, Pierre Joseph Proudhon (1809-1865) a pledat pentru o construcţie federalistă a Europei, viziunea sa fiind cunoscută mai târziu sub denumirea de “federalism integral”, o formă de federalism atât teritorială cât şi socială, menită a răspunde provocărilor legate de problema naţionalităţilor şi cea a inegalităţilor sociale. Pentru Proudhon toate constituţiile politice, toate sistemele de guvernare, incluzând federaţiile au un singur scop: “Libertatea  ridicată la puterea a treia, iar autoritatea redusă la rădăcina cubului”, cu alte cuvinte maximizarea libertăţii şi minimizarea autorităţii. Potrivit filosofiei istoriei lui Proudhon, federalismul este forma de guvernământ a viitorului, sigura care ar putea actualiza crezul Revoluţiei Franceze.

De aici şi până la comunismul internaţionalist ce visa la o Europă Unită Proletară nu a mai fost decât un pas. Marx şi Proudhon s-au influenţat reciproc o vreme şi în ciuda divergenţelor ideea Statelor Unite Europene a rămas în continuare punctul de legătură dintre cei doi. De cealaltă parte a spectrului politic, nazismul şi-a clădit visul hegemonic pe aceeaşi idee a organizării “unei familii a naţiunilor europene” sub necesitatea “unei pieţe comune”, dar spre deosebire de comunism nu lupta dintre clase va sta la baza construcţiei noii Europe, ci ideea de rasă. Carl Schmitt va încerca să teoretizeze şi să legitimeze noua organizare a Reich-ului european: “Nicio formă de ordine, nicio legitimitate şi legalitate rezonabilă nu poate exista fără protecţie şi obedienţă. Protego ergo obligo este cugito ergo sum al statului nou”.

De atunci nimic nu s-a schimbat. În esenţă, libertate sau status, status sau rasă, rasă sau piaţă sunt doar nuanţe diferite ale aceleiaşi ideologii care are ca scop crearea unei suprastructuri artificiale ce deţine a priori soluţiile pentru toate problemele cu care se confruntă lumea de azi sau de ieri.

De fapt, este dovedit istoric, visul frumos al Statelor Unite ale Europei reapare ori de câte ori continentul nostru trăieşte un coşmar. În realitate, după cum susţinea antropologul olandez Geert Hofstede motivaţia este aceea că “într-o societate cu resurse limitate, oamenii tind să se agaţe de coeziunea grupului”. Este exact ceea ce încearcă Germania să facă unind Europa vlăguită de căderea burselor şi isterizată de puseurile crizei datoriilor suverane. O entitate menită “să unifice chestiunile importante în materie de politică financiară, fiscală şi economică profitând de avantajele mărimii sale” pentru a face faţă “concurenţei globale”, de fapt pentru a menţine artificial în viaţă un întreg sistem aflat în moarte cerebrală.

Idealului utopic al statului supranaţional european, preşedintele Traian Băsescu i-a achiesat fără prea multă chibzuială, uitând că pentru a se rezolva criza datoriilor suverane toate statele vor trebui să renunţe exact la propria lor suveranitate indiferent de volumul datoriilor. Şi de aici se nasc întrebările. Această uniune politică şi economică se va conduce după principiile germane? Şi sub a cui supremaţie? Oamenii vor fi întrebaţi dacă îşi doresc asta sau vor fi obligatoriu integraţi pentru a fi salvaţi?

Filed under: economie, politici UE, politică, România, sociologie, anarhism, Basescu, Carl Schmitt, Geert Hofstede, Marx, nazism, neoliberalism, Pierre Joseph Proudhon, România, socialism, Statele Unite ale Europei

Despre eşecul şi criza pieţelor

Eşecul pieţei, prin definiţie, este acea situaţie în care piaţa nu mai funcţionează aşa cum este concepută să o facă. Unul din principalele motive care stau la baza eşecului pieţelor este limitarea indirectă sau directă a accesului la piaţă,  în prezent economia capitalistă stând sub semnul oligopolului. Într-un astfel de sistem, eşecul pieţei se produce  atunci când participanţii de pe piaţă cooperează şi îşi coordonează acţiunile în loc să concureze unii cu alţii.

Se poate spune că o astfel de situaţie este rară, iar regulatorii ar putea-o remedia imediat, dar, departe de a fi o raritate, acestă stare de fapt este mult mai frecvent întâlnită în practică decât concurenţa efectivă pe pieţe.

În cele mai multe cazuri, companiile mari se concentrează pe căutarea oportunităţilor pentru o schimbare de paradigmă în nişă pentru a obţine un avantaj faţă de concurenţă şi, în consecinţă, cele mai puţine resurse sunt alocate acţiunii de a oferi un serviciu mai bun sau un preţ mai bun pentru client. Cu toate acestea, de cele mai multe ori chiar şi aceste resurse limitate alocate nu sunt altceva decât complexe strategii de PR prin care se inventează tot felul de combinaţii de imagine pentru a face clientul să creadă că îi este oferit un produs nou şi cu totul special.

În astfel de condiţii piaţa se stabilizează, iar atunci când piaţa este stabilă participanţii nu mai trebuie să îşi facă griji pentru pierderea clienţilor în favoarea concurenţiei, pentru ca toţi vor câştiga, probabil, aceeaşi sumă. Când apar astfel de situaţii companiile pot să reducă lent şi concomitent nivelul calităţii serviciilor sau bunurilor şi, paradoxal, pot chiar să ridice preţurile fără a suporta riscul pierderii clienţilor. 

Cum este posibil acest lucru? Simplu. În cazul în care unii clienţi devin nemulţumiţi, fiecare companie va avea o sumă egală de clienţi nemulţumiţi şi totul se va transforma pur şi simplu într-un schimb de clienţi între acestea, pierderea netă fiind zero, iar profitul imens.

Soluţia normală pentru o astfel de criză a pieţei este, evident, o concurenţă mai mare, dar pe cât pare de simplu acest termen pe atât este de greu de realizat. Dominând piaţa, marile companii preferă poziţia de non-combat care aduce un profit mic, dar constant şi nesupus la riscuri, indiferent de situaţie şi pentru a-şi păstra acest privilegiu acestea manifestă o solidaritate extremă care de cele mai multe ori se traduce prin impunerea propriilor politici la nivel global.

de Răzvan Papasima

Filed under: economie, politică, sociologie, Business and Economy, capitalism, criza, esecul pietei, global, market failure, oligopol, România

Ce este o cooperativă?

de Stefano şi Vera Zamagni

Trăsăturile caracteristice ale întreprinderii cooperatiste

Astăzi se folosesc în mod curent două definiţii ale întreprinderii cooperatiste. Cea mai des folosită este cea a Alianţei Internaţionale Cooperatiste (AIC), o organizaţie non-guvernamentală care grupează aproape 230 de asociaţii de cooperative din 100 de ţări. Constituită în 1895, AIC este principalul garant moral al identităţii cooperatiste. În Declaraţia de la Manchester din 1995 privitoare la identitatea cooperatistă (care urmează documentelor din 1937 şi 1966) se spune: „O cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane care s-au unit în mod voluntar pentru a-şi satisface nevoi şi aspiraţii economice, sociale şi culturale comune printr-o întreprindere pe care o posedă împreună şi o controlează democratic“.

Congresul de la Manchester a formulat şapte principii ale cooperativelor. Ultimul este nou, dar primele şase sunt, uşor reformulate, aceleaşi pe care Rochdale Society of Equitable Pioneers le-a adoptat în 1844. Este remarcabil însuşi faptul că principiile fundamentale au rămas neschimbate timp de un secol şi jumătate. Să le enumerăm:

1. Calitatea de membru, liberă şi nesilită. Cooperativele sunt organizaţii şi întreprinderi voluntare, deschise tuturor persoanelor apte să le folosească serviciile şi dornice să accepte responsabilităţile care derivă din calitatea de membru fără discriminări de ordin social, rasial, politic, în funcţie de sex sau religie. Acest principiu este cunoscut în mişcarea cooperatistă drept „principiul uşilor deschise“.

2. Controlul democratic exercitat de membrii cooperatori. Spre deosebire de firmele capitaliste, în care voturile acţionarilor au ponderi diferite, în funcţie de numărul acţiunilor deţinute, mişcarea cooperatistă adoptă regula „un membru, un vot“. Aceasta înseamnă că în adunarea generală sau la întrunirile consiliului de conducere toţi membrii au drept de vot egal.

3. Participarea economică a membrilor. Membrii contribuie echitabil – nu obligatoriu în mod egal – la capitalul cooperativei pe care îl controlează în mod democratic. Cel puţin o parte din capital este de obicei proprietatea comună a cooperativei. Dacă se stipulează în statut, membrii pot primi o compensaţie limitată pentru capitalul pe care l-au subscris ca o conditie a intrării în cooperativă. Motivul pentru care o astfel de compensaţie este limitată are în vedere nevoia de a evita riscul ca, pe parcursul existenţei ei, cooperativa să renunţe la statutul de cooperativă. O parte din surplusul net generat de funcţionarea cooperativei va fi alocată fondului de rezervă, care parţial trebuie să fie indivizibil; o altă parte din surplus va fi alocată răsplătirii membrilor în functie de contribuţia lor în cooperativă; şi altă parte, sprijinirii altor activităţi aprobate de către membri – în mod obişnuit, pentru cooperarea cu alte entităţi similare.

4. Autonomie şi independenţă. Cooperativele sunt organizaţii autonome, auto-suficiente, controlate de către membrii lor. Dacă din anumite motive ele stabilesc înţelegeri cu alte organizaţii sau acumulează capital din surse externe, trebuie să o facă în termeni care să asigure controlul democratic exercitat de către membri asupra lor şi păstrarea autonomiei cooperatiste.

5. Educaţie, pregătire şi informare. Cooperativele oferă nu numai pregătire profesională, dar îi şi educă pe membri, pe reprezentanţii aleşi, pe manageri şi pe angajaţi (principiile cooperativei Rochdale prevedeau ca 2,5% din surplusul anual să meargă spre cercetare şi spre educaţia membrilor). Cooperativele trebuie să informeze de asemeni marele public despre natura şi misiunea cooperaţiei.

6. Cooperare între cooperative. Acţiunea cooperatistă nu este limitată la acţiunile desfăşurate în cadrul fiecărei cooperative individuale. Altfel spus, cooperativele îşi servesc membrii în modul cel mai eficient şi întăresc mişcarea cooperatistă acţionând împreună prin structurile locale, naţionale, regionale şi internaţionale.

7. Grija faţă de comunitate. Acesta este un principiu nou, adăugat la congresul de la Manchester. În acest scop, cooperativele trebuie să lucreze pentru dezvoltarea sustenabilă a comunităţilor prin politici aprobate de către membrii lor. O expresie practică a orientării sociale pronunţate a mişcării cooperatiste este oferită de regula adoptată în 1992 de către cooperativele italiene, de a aloca 3% din surplusul lor anual fondurilor de ajutor reciproc.

A doua definiţie a întreprinderii cooperatiste este aceea a Departamentului Agriculturii din Statele Unite, care în 1987 a definit o cooperativă drept „o întreprindere deţinută şi controlată de cei care o au în folosinţă, care distribuie beneficii în funcţie de modul în care este exercitat dreptul la folosinţă“. Definirea membrilor drept „utilizatori ai dreptului de proprietate“ implică faptul că cei care „au în folosinţă“ cooperativa (membrii) participă la finantarea ei şi prin aceasta o au în posesie. Sintagma „control al celor care o au în folosinţă“ înseamnă că membrii conduc cooperativa atât direct, cât şi indirect, prin reprezentanţii lor în consiliul de conducere. În mod clar, în cooperativă nu poate exista separare între proprietate şi control.

În definiţia americană, se poate ca în anumite circumstanţe să existe derogări de la regula „un membru, un vot“. Dreptul de a vota poate fi proporţional cu volumul activităţii prestate de membri în cadrul cooperativei – dar niciodată în funcţie de capitalul pe care l-au adus. În practica din SUA, controlul democratic asupra cooperativei este asigurat prin legarea dreptului de a vota de participarea efectivă la viaţa cooperativei, şi nu prin simpla numărare a voturilor-oameni. Acest aspect este întărit de principiul conform căruia beneficiile trebuie să fie distribuite în funcţie de implicarea în generarea lor. Astfel, membrii îşi împart nu numai beneficiile, dar şi costurile şi riscurile în funcţie de gradul lor de implicare; ei sunt stimulaţi să întreţină relaţii strânse cu cooperativa.

După cum vedem. cele două definiţii sunt în mare parte convergente, chiar dacă între ele sunt diferenţe apreciabile. Ceea ce stă la originea cooperativei, indiferent de sectorul ei de activitate, este necesitatea fundamentală, chiar dacă nu neaparat exclusivă, de a servi nevoilor comune ale mebrilor ei. Obiectivul central al unei cooperative este, deci, de a maximiza remuneraţia contribuţiei fiecărui membru – indiferent dacă această contribuţie constă în muncă, aportul de active sau folosirea bunurilor şi serviciilor cooperativei – şi nu, ca în firma capitalistă, de a maximiza profitul pe capitalul investit.

(din capitolul „What is a cooperative?“, din lucrarea lui Stefano Zamagni şi a Verei Zamagni, Cooperative Enterprise: Facing the Challenge of Globalization, Edward Elgar, Cheltenham, UK şi Northampton, MA, USA, 2010. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Filed under: economie, sociologie, control democratic, cooperativele, economie sociala, Edward Elgar, România, Stefano Zamagni